Alergăm prin viață

În ultimii ani oamenii sunt din ce în ce mai preocupaţi de muncă şi îşi rezervă mai puţin timp pentru ei. Am ajuns într-un moment în care ne umplem timpul cu tot felul de activităţi, sperând că prin intermediul lor vom izbuti să avansăm pe scara socială, să obţinem un loc de muncă mai bun sau să urmăm o facultate de prestigiu. Totuşi, în acest mod reuşim doar să atingem un nivel de oboseală foarte ridicat şi astfel nu mai dăm randamentul maxim. Datorită suprasolicitării nu mai acordăm atenţie lucrurilor mărunte, suntem ori adormiţi, ori foarte concentraţi şi timpul parcă trece cu o viteză ameţitoare pe lângă noi. Trăim uneori într-o realitate paralelă, desprinşi de viaţa noastră propriu-zisă, adânciţi în propriile gânduri şi idei.

Într-un secol al vitezei şi tehnologiei, cel mai mare duşman al oamenilor este timpul. Cu toate că, teoretic, o zi are 24 de ore, acestea nu par a fi de ajuns de multe pentru a ne permite să facem tot ceea ce ne-am dori. Dar ce este de fapt timpul ? Păi conform definiţiei din dicţionar timpul este o durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfăşurării unei acţiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp. Pentru noi, oamenii, nu contează teoria, pentru noi acesta este o perioadă care pare să se comprime din ce în ce mai mult cu fiecare zi din viaţa noastră. Orele, zilele, lunile, anii trec ameţitor şi uneori ne dăm seama că nu am apucat să ne punem amprenta asupra vieţii noastre atât cât ne-am fi dorit. Totul este segmentat şi foarte bine organizat, avem mereu termene limită pe care trebuie să le respectăm şi avem mereu impresia că suntem controlaţi de nişte sfori invizibile care ne ghidează drumul, exact cum un păpuşar îşi dirijează marionetele. Uneori devine frustrant când observăm singuri că avem nevoie de o pauză, de un moment în care să uităm de tot şi de toate, de minutele şi secundele care se scurg cu repeziciune. Am făcut un test şi pentru o perioadă am încercat să nu mă uit la ceas, să mă plimb prin viaţă şi mi-am dat seama că este un sentiment extraordinar, o uşurare, pentru nu mai eram constrânsă şi presată. Pentru mine această încercare mi-a deschis ochii şi m-a făcut să realizez că în viaţa de zi cu zi oamenii sunt ca nişte concurenţi la proba de 100m viteză, încordaţi şi nerăbdători să audă sunetul pistolului care are capacitatea să-i elibereze din blocstarturi. Cu viteza extraordinară a unui alergător, ei parcurg în acele câteva secunde ale cursei evenimentele importante din vieţile lor, rămânând doar cu frânturi din amintiri, câteva secvenţe vagi, uneori neclare.

Dar oare nu ne dăm seama de turnura pe care o ia viaţa noastră ? De fapt, eu cred că ştim ceea ce se întâmplă, dar nu reuşim să ieşim din acest cerc vicios. Atingem un nivel de oboseală foarte ridicat, iar capacitatea noastră de concentrare devine destul de mică şi avem momente când ne “deconectăm” de la realitate fără voie. Pur şi simplu nu mai suntem capabili să asimilăm noile informaţii şi le respingem, nu le mai trecem prin filtrul gândirii. După câteva momente ne trezim şi observăm că pentru o scurtă perioadă am fost prezenţi în propria noastră viaţă doar cu trupul, nu şi cu mintea. Aceasta este modalitatea prin care corpul nostru încearcă să ne semnaleze că există o problemă şi că ar trebui să găsim o modalitate prin care să ne relaxăm dacă nu vrem să ajungem la colaps. Trebuie să ne dăm seama că avem o singură viaţă ceea ce înseamnă că nu putem să ne batem joc de ea şi că ar fi bine să profităm de oportunităţile pe care le avem, dacă vrem să lăsăm o urmă a prezenţei noastre în lume.

Şi în încheiere vă las câteva versuri interesante dintr-o melodie de Chantal Kreviazuk : “Time, where did you go? Why did you leave me here alone. Wait, don’t go so fast, I’m missing the moments as they pass.”.

R.C

Be First to Comment

Lasă un răspuns