Orașul doarme, dar noi nu

Cred că mulți știți cum este când vă aflați înlănțuiți în visele voastre și alarma ceasului sună puternic, spărgând liniștea nopții. Cu greu te ridici să o oprești și cu toate că ești conștient că trebuie să îți începi ziua, ochii ți se închid fără voia ta. Nici măcar dacă te uiți pe geam nu reușești să te mobilizezi pentru că orașul este acoperit de o pătură neagră. Încet, încet, până pleci spre destinație, aceasta se ridică și soarele își face timid apariția pe cer. Chiar dacă mai sunt câțiva oameni pe stradă, orașul încă doarme adânc. Te urci în autobuz și începi să evaluezi involuntar oamenii din jur. Toți suntem la fel. Pe chipul fiecăruia este atent sculptată o figură absentă, care nu schițează nici o emoție, parcă se află acolo doar cu trupul dar nu și cu mintea. Suntem ca niște roboței puși pe pilot automat (ca să nu spun zombie), avem un drum înregistrat pe care îl parcurgem aproape zi de zi fără să punem întrebări și fără să protestăm. Chiar dacă teoretic suntem treji, de fapt noi încă suntem adormiți, amorțiți de un factor necunoscut. Ni se crează o rutină zilnică și noi pur și simplu ne supunem, conștienți de faptul că nu suntem nici primii, nici ultimii care trebuie să se adapteze unei astfel de situații.

Chiar și dacă excludem acest factor parcurgerea oricărui drum cu mijlocul de transport în comun se desfăsoară, în general, în aceleași condiții. De multe ori întâlnim fețe cunoscute, fețe pe care le cunoaștem doar din vedere, dar cu care ne obișnuim pentru că le întâlnim în fiecare zi. Totuși nu contează acest lucru deoarece noi nu le acordăm suficientă atenție, trecem pe lângă ceilalți nepăsători și fără să realizăm că acești oameni fac parte din viața noastră, chiar și doar cu simpla lor prezență de câteva minute. Nu realizăm că poate avem lucruri în comun cu ei, că poate va fi un moment în care îi vom întâlni în alt context și poate chiar ne-am împrieteni.

Toate acestea se întâmplă deoarece suntem prea cufundați în propriile gânduri și probleme ca să observăm ce se întâmplă în jur. Trăim într-o lume, într-o perioadă, în care situația tuturor nu este tocmai roz, dar trebuie să realizăm că suntem dependenți de relațiile cu oamenii care ne înconjoară. Nu suntem singuri și nu putem trăi chiar desprinși de realitate, oricât de crudă ar părea. Ar fi bine să realizăm că nu suntem roboți, că avem capacitatea de a decide ceea ce facem, chiar dacă suntem îngrădiți de niște reguli realizate de cei mai puternici.

Ca să rezum tot ce am spus până acum în câteva cuvinte: Și când orașul doarme, noi trebuie să fim treji! 

Be First to Comment

Lasă un răspuns