Beautiful Bond Between Lifelong Friends

Dog SayingCu toţii ne-am dorit când eram mici un animal de comapanie, propria jucărie vie. Când în sfârşit l-am primit, am fost cei mai fericiţi din lume pentru că în sfârşit aveam un partener care, cu siguranţă, ne-ar fi alături necondiţionat. Dar anii trec şi animăluţul nostru cu nume haios îmbătrâneşte. V-aţi pus problema vreodată ce se întâmplă cu noi când el moare ? Va spun că nu vă veţi da seama niciodată cât de mult poate însemna pentru voi animăluţul acela mic până când nu va mai fi. Chiar dacă nu realizăm el ne intră uşor, uşor în suflet şi va deveni parte din familie, parte din noi.

Cu lacrimile curgând peste tastatura acesta neagră, parcă în ton cu starea mea de acum, vreau să aştern câteva impresii care să vă pregătească pe voi, cititorii noştri, pentru când inevitabila pierdere va avea loc. Nu mi-am dat seama poate decât acum, cât de multe sentimente încap în acea inimă mică a unui animăluţ, care se cuibăreşte alături de noi când ne e rău sau cerşeşte iubire când nu-l băgăm în seamă. Poate uneori nu avem chef şi suntem prea obosiţi, dar ei simt tot şi încearcă să ne facă să ne simțim mai bine. Pentru un animal de companie stăpânul este centrul universului şi ar face orice că să nu-l vadă suferind. Nu credeam că o să mă afecteze atât de mult faptul că mi-am pierdut papagalul (pentru că el este punctul de plecare al acestui articol). N-am crezut niciodată că pierderea unui astfel de prieten necuvântător mă va afecta ca pierderea unei rude sau a unui prieten uman. Pot să spun că durerea este la fel de mare. E prea multă linişte, casă parcă e mai goală şi ceva cu siguranţă lipseşte din sufletul meu. Nu vreau să vă dau sfaturi din acelea prosteşti şi să vă mint că atunci când animăluţul vostru va muri nu o să fiţi trişti (pentru că veţi fi, oricât de tări credeţi că sunteţi), dar măcar puteţi să vă gândiţi că prin simpla voastră existenţă în viaţă lui i-aţi schimbat soarta şi cei câţiva ani pe care i-a trăit, chiar şi în captivitate, au fost apreciaţi.

Poate că acest articol este mai neobişnuit şi mai puţin aşteptat, dar pentru mine scrisul este de ceva timp o formă de eliberare a sentimentelor, aşa că l-am considerat necesar. Cred că nu am fost singura persoană care a trebuit să treacă prin astfel de situaţii şi sper că măcar puţin va veţi regăsi în ce am scris, dacă aţi pierdut vreodată o pufoșenie haioasă, jucăuşă, care vă însenina ziua de fiecare dată când o vedeaţi. Nu contează dacă este vorba de un căţel, o pisică, un papagal, chiar şi un pește. Oricât am încerca să ascundem, un animăluţ este companionul nostru de nădejde în faţa căruia ne confesăm şi care, chiar şi tăcut aşa cum e, ne poate ajuta să trecem peste greutăţi.

P.S. Un exemplu care ilustrează legătura dintre un om şi animalul său este filmul “Hachiko”.

Be First to Comment

Lasă un răspuns