Avem nevoie de eternitate pentru a trăi cu adevărat ?

quote-About-Life

Urmăresc un serial, Forever (acum că am puțin timp mai liber), care m-a făcut să mă gândesc serios dacă merită să aspirăm la viața veșnică. Personajul, Henry Morgan, este un om normal ca noi toți, singurul lucru care îl individualizează este faptul că nu poate muri sau mai degrabă moare, dar reînvie la scurt timp într-un lac. Totuși, pentru el nemurirea nu constituie un dar, ci o vede mai mult ca pe un blestem.

Chiar dacă poate nu vrem să recunoaștem, de multe ori am simțit o dorință nestăvilită de a putea poseda nemurirea. Așa cum reușește să ne spună printre figuri de stil și cuvinte atent alese Eminescu în Luceafărul, viața oamenilor se află sub semnul norocului. Suntem presați de timp, de incertitudinea zilelor pe care le avem de petrecut pe acest Pamânt, sub această formă, încât uneori uităm să trăim cu adevărat. Frica de a nu face ceva greșit, care să ne aducă nedoritul sfârșit ne consumă puțin câte puțin. Totuși, dacă am reuși să fim nemuritori, un fel de zei reci, niște genii incapabile să cunoască sfârșitul, ne-ar fi mai bine ? Am putea sub noua noastră formă să avem totul ?

Dacă mă gândesc la moarte, sentimentul care mă acaparează este frica, teama de necunoscut, de ce va urma după, de ideea că la un moment dat timpul o să se scurgă și acel ceas prevestitor va suna. Ideea asta că poate nu reușim să facem tot ceea ce ne dorim înainte să ne pierdem în neant cred că ne macină pe toți sau măcar încolțește pe undeva prin adâncurile minții noastre și noi ne străduim să nu-i dăm prea multă atenție. Cu toate astea, am dubii acum dacă îmi doresc sau nu o viață veșnică. Toate pe lumea asta vin cu un preț. Care este oare prețul eternitații ? Merită nemurirea aceasta mult râvnită durerea care vine la pachet cu ea ? Să zicem că am primit darul vieții veșnice. Trăim un an, zece, cinzeci, dar când timpul se scurge pe lângă ceilalți, iar pe noi nu ne atinge, lumea nu mai pare așa de roz. Când cei dragi se sting sub ochii noștri și noi nu putem să rămânem decât cu niște amintiri dureroase care ne vor bântui pe vecie, atunci ne vom mai îmbrățișa destinul ? Privind doar la suprafață nemurirea reprezintă darul mult dorit, dar analizând mai atent descoperim că ea nu este răspunsul, că din dar devine blestem. Fantomele trecutului te bântuie oricât de mult vei încerca să le ignori și atunci nu viața veșnică va fi dorința acelui om, ci moartea, pentru că doar ea va mai putea să-l elibereze de durere și să-i ofere liniște.

Gândindu-mă mai bine, noi, oamenii nu râvnim la eternitate, ceea ce ne dorim este abilitatea de a ne decide singuri soarta, de a avea un cuvânt de spus în ceea ce privește sfârșitul nostru. Totuși, chiar trăind așa, sub amenințarea unui cuțit imaginar atârnat deasupra capetelor noastre, trebuie să profităm de fiecare clipă la maximum.

Be First to Comment

Lasă un răspuns