Destin în întuneric

beznaE dimineață…Razele soarelui au început să pătrundă leneș pe fereastra întredeschisă, mângâindu-mi fața cu căldura lor. O adiere îmi pătrunde în cameră și aduce cu ea mirosul proaspăt al ierbii, contribunind la conturarea imaginii acelei dimineți perfecte de primăvară. Încă mai simt acea dulceață a somnului. În spatele ochilor închiși mi se derulează un peisaj idilic, în centrul căruia mă găsesc eu, întinsă în mijlocul unei pajiști imense cu flori în mii de culori, înconjurată de sunetul liniștitor dar parcă obsedant al păsărilor. Poate pare o imagine clișeică, însă nu văd acum un alt loc mai potrivit pentru dispoziția mea. Chiar dacă aș da orice să răman captivă în starea asta de visare, ziua trebuie să înceapă. Deschid ochii…același întuneric care mă chinuie de prea mult timp…parcă mă lovesc constant de un zid…atât de mult negru…e ca o pâclă așa de groasă încât nici cel mai ascuțit tăiș nu poate să o străbată. Astăzi mă simt prizonieră în propriul trup, capabilă să trăiesc cu adevărat doar în vis. Mă ridic încet din pat. O nouă zi în universul meu întunecat este pe cale să înceapă, viața continuându-și cursul frustrant de banal pe care îl urmează de când acest blestem nenorocit s-a abătut asupra mea.

Nu pot să-mi aduc aminte acele zile în care puteam să văd culorile, să disting oamenii care mă înconjoară, să mă bucur de frumusețea lumii în care trăiesc, pentru că a trecut prea mult timp. Toate aceste amintiri vagi par un univers paralel, care acum îmi este accesibil doar în vis. Uneori îl aștept cu nerăbdarea aceea a unui copil care abia așteaptă să deschidă cadoul de la Moș Craciun, alteori simt că în loc să-mi ofere alinare, nu face decât sa-mi sporească frustrarea. La început te gândești de ce tocmai tu. Ce ai făcut greșit în această lume ca să îți fie luat văzul ? Poate ai văzut prea multe, poate au fost lucruri atât de urâte încât ceva sau cineva a decis că îți este mai bine să fii orb decât să te facă și pe tine o persoană rea. Sincer nu știu…uneori aș vrea să știu motivul, alteori pur și simplu nu mă mai interesează. Totuși, în timp începi să te obișnuiești cu întunericul și celelalte simțuri ți se amplifică. Cu fiecare zi petrecută în beznă mirosurile se amplifică, auzul devine din ce în ce mai puternic și chiar și fără a vedea, în mintea ta se conturează un fel de hartă, vizibilă doar pentru tine, o hartă care te ghidează printr-o lume până nu demult necunoscută.

Da, îmi consider destinul, într-un fel, blestemat, uneori chiar tragic, dar sunt momente când parcă și fără văz sunt mai întreagă decât restul. Am cunoscut mulți oameni de când sunt așa. M-am lovit de răutatea unora care consideră că ies în evidență dacă mă insultă sau mă asupresc, dar am întâlnit și oameni buni, care au reușit să nu se lase influențați de aparențe și mi-au dat o șansă. Am învățat să profit de noile mele „puteri” și acum reușesc să îmi conturez în minte un portret al fiecărei persoane pe care o cunosc. Închisă în bezna asta unii pot crede că drumul te va conduce în final la izolare, însă uneori simt că mi s-a dat mai mult decât mi s-a luat. Lipsa văzului poate mă împiedică să percep lumea ca toți ceilalți, dar eu cred că îmi lărgește orizonturile și îmi permite să mi-o imaginez așa cum vreau eu, modificand-o cu fiecare nouă experiență.

Nu vreau să vă fie milă ! Mesajul meu pentru voi este acela că orice eveniment din viața voastră, bun sau rău, vă va construi personalitatea, vă va face mai puternici, mai curajoși, mai veseli sau mai precauți. Totul se întâmplă cu un scop, chiar dacă sunt momente în care pare că devenim prizonierii propriului trup sau al propriilor concepții.

Acest articol este pură ficțiune.

Be First to Comment

Lasă un răspuns