Suflet de atlet

strenghtMi-e dor…și e acel fel de dor care te apasă și te macină încet…Arde mocnit în mine dorința de a mă întoarce în timp. Îmi lipsește trecutul. Parcă am intrat într-o stare așa de nostalgie dusă la extrem. Am în fața ochilor un fel de de set de diapozitive din acelea vechi, antice și de demult, care mi se tot derulează prin față. Amintirile îmi trezesc sentimente, emoții și chiar în momentul în care parcă simt că am fost proiectată în acea iluzie a trecutului și întind mâna pentru a prinde imaginea, totul se risipește făcându-mă să realizez că ceea ce am văzut a fost un miraj.

Pășesc din nou într-un loc familiar, acea sală de antrenament pe care am iubit-o atât, dar pe care am părăsit-o din pură prostie și neglijență. Cât de dor mi-a fost de mirosul ăla ! Poate mulți veți crede că e ciudat, neplăcut, dar pentru mine sala aceasta cu mirosul ei specific îmi trezește multe amintiri din cele mai fericite. Parcă tot timpul ăsta petrecut în inactivitate m-a făcut să realizez că decizia mea de a mă lăsa de sport a fost o nerozie. Să simt din nou tartanul sub picioare, să alerg în viteză chiar și doar pentru câteva secunde devenise ceva ce îmi doream cu atâta ardoare să fac din nou. Când sunt pe acea pistă uit de tot, orice problemă, orice gând întunecat, mă eliberez, totul pălește și pătrund într-un univers în care știu că mă simt reîntregită.

Mă uit la toți acei copilași care aspiră la primul lor concurs și le citesc acea licărire de speranță că vor avea ocazia să încununeze orele de muncă din sală câștingând mult râvnita medalie. Așa am fost și eu, dar judecând acum, la rece, realizez că de fapt nu contează neapărat premiul, ci experiența pe care și-o vor aminti peste ani. Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri câte emoții am avut la primul concurs. Era un municipal. Tremuram de nerăbdare…aveam un nod în gât…stomacul era făcut ghem…inima îmi bătea parcă să-mi spargă pieptul, iar adrenalina atinsese cote astronomice. Pocnetul pistolului a fost eliberarea din încordare. În acel moment, toate sunetele exterioare s-au estompat, simțeam că sunt doar eu pe pistă, iar tot ceea ce vedeam era linia de finish. Chiar dacă am pierdut la limită locul 3, fiind doar cu o talpă în spatele adversarei, îmi aduc aminte cu mult drag acel moment. Ce am simțit în acea cursă și de altfel și în cele ce au urmat nu am mai avut ocazia să simt niciodată, orice alt succes am avut, în sufletul meu nu și-a mai găsit loc acel amalgam de sentimente.

Acum îmi e dor să simt din nou măcar o dată fiorii…Poate voi mai avea ocazia, nu se știe niciodată. Până atunci răman cu amintirile, niște amintiri care acum sunt mai vii ca oricând. Simt că pot și știu că am puterea să revin.

Failure: it can destroy you or it can make you so freakin’ mad that you work even harder to become the winner you know you are.

Be First to Comment

Lasă un răspuns