Tipar sau educație ?

dreptul-al-libera-exprimare

Respir cuvinte, visez în cuvinte, mă hrănesc cu ele, iar când creierul meu ajunge să fie destul de îmbibat cu această soluție secretă eliberez din cuşca minții toate cuvintele prin scris. Pot spune că sunt în categoria celor care se „droghează” cu muzică și cărți. Chiar dacă substanțele mele interzise dau dependență, nu pot conduce niciodată la supradoză și pot fi administrate simultan. Ele îmi induc o stare aproape inexplicabilă, parcă toate abilitățile mele capătă valoarea unor superputeri, iar eu sunt un fel supererou a cărui principală calitate este unicitatea, capacitatea de a scoate capul din mulțime, din mediocritatea zilelor noastre. Totuși, reveria indusă de beția de cuvinte este vindecată de școala românească, care reușește performanța să distrugă creativitatea și imaginația, purtându-ne încet, dar sigur, către coșmarul generației tinere de astăzi: plafonarea. Astfel, se distrug aproape cu bună-știință destine, vise și se frâng aripile unor copii care ar putea reprezenta schimbarea.

Am vrut să cred că putem să luptăm împotriva sistemului, să ne măsurăm în fapt puterile cu morile de vânt, însă de curând am ajuns la concluzia că nu se poate. Toată lumea spune că atunci când muncești poți să depășești orice, dar nimeni nu ne spune că asta nu se aplică atunci când încerci să încalci tiparul. De zeci de ani, școlile românești construiesc caractere și organizează mințile copiiilor după aceleași concepte învechite, fără ca nimeni să țină cont că societatea s-a schimbat, lumea a evoluat, iar elevii sunt din ce în ce mai deștepți, dar mai puțini preocupați de învățat. De ce ? Răspunsul este atât de evident pentru noi, cei care ne scăldăm încă în această groapă cu nisip mișcător ce ne permite doar să ne afundăm și mai mult: încercarea de a îndesa în capetele copiiilor cât mai multă informație fără pic de aplicabilitate. Astfel, da, ieșim doctori docenți după terminarea studiilor, însă dăcă ne îndeamnă cineva să punem în practică toată teoria învățată sârguincios de-a lungul celor peste 12 ani, vom întâmpina o mare problemă.

Subiectul de la care a pornit,de fapt, toată acestă dezbatere este nevoia de a sublinia că nu ni se permite să ne punem într-adevăr în practică toate cunoștiințele pentru că mărețele examene, cele de BAC, licență, etc., nu încurajează decât tiparul și automat un fel de plagiat. Nu este de mirare că în străinătate elevii sunt învățați cum să-și organizeze și să-și redacteze un eseu, asta pentru că ei vin cu niște concepte total greșite deprinse încă de pe băncile școlilor noastre. La noi, părerile criticilor sunt literă de lege, nu reprezintă un exemplu sau o referință. Dacă un elev își aduce aportul la o lucrare prezentându-și părerea proprie, care nu corespunde opiniei generale, dar susținută cu argumente pertinente, puțini sunt acei profesori care îl vor aprecia pentru creativitate și curaj. Iar aceștia din urmă n-au nici ei o viață mai bună pentru că nu se pot contra la nesfărșit cu restul turmei, care este tolerantă cu sistemul. Astfel, o modalitate considerată potrivită prin care să-ți expui opinia despre o operă literară este să prezinți citatul unui critic, pe care mai apoi să-l aprobi deoarece chipurile coincide cu părerea ta.

În condițiile acestea, ce să mai spun decât că poate peste vreo 20 de ani se va trezi cineva la realitate și va realiza că în loc să încurajăm unicitatea, depășirea tiparelor și a unor preconcepții, noi încercăm o uniformizare. Dacă nu pot fi toți deștepți, atunci să-i facem pe toți mediocri.

Be First to Comment

Lasă un răspuns