Scrie cuvintele, arde paginile

bb1

Mă simt pierdută într-o lume care pare să se preschimbe cu fiecare secundă într-un fel de casă a ororilor. Cele mai negre temeri devin arme pentru cei din jur, arme cu care te pot doborî fără ca măcar să miște un deget. Începe să predomine această nepăsare față de existența altora și se transformă într-o trăsătură de caracter a celor care își doresc să avanseze în lanțul trofic al societății. Ceea ce mă deranjează și mai mult este că în loc să fie suprimat, comportamentul de tipul sictiritului care caută doar să-și atingă scopul este chiar încurajat. Astfel, ceea ce era decent și de bun-simț în trecut, a devenit acum ceva perceput ca fiind o slăbiciune, o dovadă a incapacității de a ieși din propria zonă de confort.

Arma mea împotriva lumii pe care nu o mai pot înțelege este scrisul. Dacă până nu demult nu știam să spun care este sursa mea de inspirație sau care este motivul pentru care m-am hotărât să îmi deschid mintea așternând aparent doar niște litere la întâmplare pe o hârtie (într-o eră a tehnologiei avem de-a face cu o hârtie virtuală uneori), acum am realizat că această activitate a devenit o modalitate de a evada din cotidianul funest. Cuvintele capătă puteri inimaginabile dacă sunt mânuite cu măiestrie. Un scriitor este un magician al cuvintelor, reușind să creeze cu ajutorul imaginației sale lumi utopice, personaje care pot constitui puncte de referință pentru oameni, iar prin operele sale poate ilustra adevărate lecții de viață. Sincer nu cred că mă aflu în postura de a mă putea numi scriitoare, dar tind spre a căpăta un astfel de statut și asta nu în ochii celorlalți, ci doar pentru mine. Oricât de tristă, entuziastă sau nesigură mă simt, știu că oricând îmi găsesc alinarea în scris. Pot să mă pierd ore în șir printre cuvinte, printre rânduri și gânduri pe care trebuie să le scrijelesc cu cerneala sufletului pe foaia pustie a realității.

Nu am nevoie să ofer ceea ce scriu cuiva pentru a fi citit și asta pentru că scriu pentru mine, este un fel de refulare a tot ce au înmagazinat mintea și sufletul meu odată cu o ieșire la suprafață, în lume. Totuși, rândurile așternute pot dăinui și chiar învinge bariera timpului sau pot pieri după o perioadă, fiind dizolvate chiar de mine. Citesc din când în când idei, gânduri mai vechi și stau și mă gândesc cum au apărut pentru că undeva, acolo, adânc îngropată există o amintire de la care au plecat toate. Ridic foaia subțire și îngălbenită de timp și parcurg cele câteva rânduri, dar nu reușesc decât să dezgrop odată cu ele momente dureroase. Ard hârtia. Focul mușcă din foaie și din amintirile mele, cicatrizând rănile din trecut. Simt căldura…Flăcările mi se reflectă în ochi și într-un fel parcă simt că ard și eu pe dinăuntru. În câteva secunde, cuvintele mele și totodată acea veche proiectare a mea s-au făcut scrum. Chiar dacă ard paginile, așternând un fel de peliculă protectoare peste sufletul meu, cuvintele rămân scrise undeva, scrijelite cu cerneală permanentă.

Simt că reintru în starea mea de relaxare și știu că în scurt timp mă voi pierde din nou printre cuvinte și mă voi aventura în valurile învolburate ale minții. Aerul devine din ce în ce mai greu, parcă inspir particule de nisip. Îmi voi așterne din nou sufletul în rânduri pe hârtie…

One Comment

  1. Anonim said:

    Superb!

    Apr 19, 2015
    Reply

Lasă un răspuns