DE CE-ul meu…

Mulți dintre noi am învățat pe parcursul vieții, după ce ne-am lovit succesiv cu capul de zidurile ridicate de destin în calea noastră, că societatea este plină de rechini. Dacă dai dovadă și de cea mai mică urmă de vulnerabilitate, sufletul îți este sfășiat fără milă și fără urmă de regret de cei care se consideră mai puternici, cei care cred că au capacitatea să conducă lanțul trofic ce pare că ne guvernează deciziile. Totuși, eu am înțeles că vulnerabilitatea nu constituie o slăbiciune, ci este de fapt acel ceva ce ne face oameni, ce ne permite să căutăm în adâncul nostru motivația de a ne continua drumul și de a ne deschide în fața celor cu care interacționăm.

Start-With-Why1Un discurs al profului de IMCSS (adica Introducere în metodologia cercetării în științele sociale) m-a pus pe gânduri puțin și a declanșat în mine dorința de a răspunde la o întrebare aparent simplă: DE CE? Conform dumnealui unii oameni nu reușesc să găsească răspunsul la această întrebare nici după ce ajung la un anumit nivel de maturitate, iar alții îl descoperă, însă o fac prea târziu pentru a mai schimba ceva. De ce am ales acest drum în viață? De ce vreau să ajung la un anumit nivel social? De ce nu renunț să lupt atunci când totul îmi pare împotrivă ? Sunt atât de multe DE CE-uri…însă știu că toate au la bază același răspuns. A fost nevoie să caut adânc în interiorul meu, să răscolesc printre amintiri, printre ceea ce am realizat, printre aspirații și chiar printre acele lucruri din mintea și din sufletul meu pe care îmi era teamă să le deranjez pentru că-mi puteau ruina acel CEVA propriu.

Această căutare în adâncurile sinelui m-a făcut să realizez că pentru a ajunge la răspunsul DE
CE-ului meu trebuie să am puterea să admit temerea mea cea mai mare. Omul este un prizonier al timpului, fiind condamnat la pieire, la o viață pusă sub semnul anilor ce trec mai repede decât îi poate percepe. Tocmai despre acest blestem al ființei umane punctează fin și Pillat în versurile sale: „Ce straniu lucru: vremea!/Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în ştersele portrete./Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,/Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita…”. În sufletul meu vremelnicia atârnă greu, o simt ca pe o povară pentru că nu vreau să fiu doar încă un element dintr-o mulțime. Suntem trecători și acest aspect nu poate fi schimbat, dar vreau să cred că prin ceea ce sunt eu, prin puterea pe care o posed, pot să schimb ceva în universul acesta în care ne învârtim fără oprire până când ne dăm ultima suflare. Vreau să-mi pun amprenta asupra oamenilor pe care îi cunosc, asupra acțiunilor pe care le exercit și toate astea pentru că vreau să rămână ceva în urma mea. Nu sunt importante sumele exorbitante de bani sau extravaganțele ce par să ne distingă de restul lumii, ceea ce contează cu adevărat este ca peste ani numele nostru să dăinuie chiar și atunci când trupul nu va mai fi prezent.

Ade-ce-3șadar, care este răspunsul meu la întrebarea DE CE? Am ajuns la concluzia că ceea ce mă face pe mine să merg mai departe orice ar fi, să depășesc orice piedică ce mi se ivește în cale (chiar dacă pare o prăpastie fără sfârșit) este dorința de a rămâne vie, o flacără ce va arde veșnic în lume, în amintirile celor pe care i-am cunoscut și în lucrurile pe care le-am realizat în scurtul meu timp petrecut ca om.

Be First to Comment

Lasă un răspuns