Oh, tu…

large3Am încercat să îngrop într-un sertăraș al sufletului trecutul, ceea ce mi-ai lăsat tu. Dar chiar și atunci când cred că am reușit să las totul în urmă, că nu voi mai simți prezența fantomatică a mâinii tale în palma mea, te regăsesc din nou în mine, în sângele care-mi curge-n vine, în amintiri, în locuri prin care ne-am desprins de lume. De ce nu pot oare să te șterg cu un burete, să-ți elimin existența și urmele lăsate cu atâta ușurință asupra mea?

Umblu pe străzi ca o nălucă, încercând să-mi găsesc din nou echilibrul. În taina întunericului îmi fac loc printre oameni, dar gândurile mele nu sunt cu mine, ci bântuie pasajele trecutului. Încerc să mă trezesc la realitate, să percep ceea ce mă înconjoară și să mă regăsesc pe mine, cea de dinaintea ta. Nu sunt întotdeauna așa, de multe ori tu ești doar o amintire vagă, neputincioasă și nesemnificativă, dar totul se schimbă când văd ceva ce-mi reamintește de noi. Doi adolescenți (fată și băiat) se ceartă în autobuz. Se contrazic, se înghiontesc, râd și se înțeapă constant. Băiatul primește un mesaj, iar tânără văzând că i-l ascunde devine foarte intrigată. Încearcă să-i ia telefonul, dar nu reușește, așa că face pe supărata. Simt tensiunea dintre ei, dar e genul acela de tensiune pozitivă, ce denotă atracție. Este atât de intensă încât am senzația că prinde contur și devine palpabilă. Oare ei o sesizează? Mă simt de parcă m-aș fi detașat de mine, m-am întors în trecut și ne privesc pe noi în aceeași ipostază. Schițez un zâmbet și continui să-i ascult. Scena îmi induce o oarecare bucurie, dar după ce tinerii coboară din autobuz revin la ale mele.

Am amintiri frumoase și nu voi nega niciodată asta, dar odată cu ele mi se conturează și cele triste. Cuvintele dureroase mi se învârt prin cap ca o tornadă distrugătoare și mi se înfig în suflet cu brutalitatea unui pumnal. Tăinicia, ascunzișurile, certurile din nimicuri și nepăsarea au înclinat balanța către un sfârșit poate nedorit, dar inevitabil. Iubirea noastră de nisip a fost măcinată de ape și nu va mai putea fi reclădită. Astfel, nu rămân decât amprentele ei peste care așezăm cu mare grijă piesele unei simple prietenii.

P.S. „Aș fi vrut să te păstrez în brațe[…]Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut”, dar acum asta a devenit doar un sentiment închis în trecut.

 

Be First to Comment

Lasă un răspuns