Am da orice să fim din nou copii măcar o zi…

Aș vrea să fiu din nou un pui de om,

Să-nfrunt cu vitejie și umor, un univers neînțeles și monocrom.

Aș vrea să fiu din nou al basmelor erou,

Să fiu ecoul viselor,

Să-nving nemărginirea norilor

Prin puterea gândurilor dintr-al meu stilou.

Suntem critici, mult prea pretenţioși, competitivi, dependenți de timp și nu în ultimul rând, triști. Suntem prizonierii propriului ego și mult prea orbi să vedem că viața nu este doar o competiție. Dar oare am fost dintotdeauna așa, prea pierduți în noi încât să nu percepem scopul călătoriei noastre cu o singură șansă de reușită?

Când am scos capul timizi în lume nu știam de nimeni și de nimic. Eram un fel de bijuterii încă neșlefuite care își așteptau nerăbdătoare meșterul făurar capabil să le dea formă. Eram plini de speranță, de bucurie, de dorință de cunoaștere, pentru noi și un vârf de ață era un fel de comoară nedescoperită. Înăuntrul unui trup minuscul lumina o flacără extraordinar de putenică. Trăiam într-o lume a inocenței în care personajele din povești nu erau doar personaje, ci oameni reali, o lume în care prin ochii noștrii atât de puri nu puteam să vedem în jur decât bine. Exista în noi acea fascinație față de orice element. Atingeam temători și cu o curiozitate debordantă petala unei flori colorate, fapt ce ne aducea imediat zâmbetul pe buze. Găseam fericirea în lucruri atât de simple… Lumea noastră era o combinație de joc și momente fericite, fără griji, fără să simțim apăsarea deciziilor noastre.

Ne naștem niște pui de oameni plini de vise și aspirații poate imposibile. Inițial prindem contur ușor, ne modificăm forma ca urmare a faptului că intrăm în contact cu mediul și cu ceilalți oameni, dar rămânem inocenți și pozitivi. Însă, cu timpul, începem să observăm defectele din jurul nostru, să devenim plictisiți de monotonia, pe care vrând-nevrând trebuie să o acceptăm și în structura noastră de bijuterie gata-gata să-și definitiveze forma încep să macine tot mai adânc toate vorbele sau situațiile nefericite. Din acele suflete pline de viață și zâmbete ne transformăm în niște umbre ale ființei noastre, niște umbre gârbovite de griji, probleme și cuvinte aruncate fără milă de alții.

Odată cu vârsta vin și probleme, cel puțin așa se zice. Când eram mici ne doream să aspirăm în propria ființă timpul, să creștem cât mai repede și să devenim în cele din urmă oameni mari. Când reușim într-un târziu să ne maturizăm, am da orice să fim din nou copii chiar și pentru o singură zi, dar din păcate am fost supuși unui proces ce nu are cale de întoarcere. E ironic, nu? Suntem niște creaturi mult prea ambigue. Cred că nici măcar noi nu ne putem înțelege pe deplin dorințele…

Be First to Comment

Lasă un răspuns