Mulțumesc pentru amintiri – Cecelia Ahern (recenzie)

tn1_multumesc_pentru_amintiri_sf_2012Cred că majoritatea dintre noi ne-am întrebat măcar o dată dacă un om care a efectuat un transplant de orice fel capătă ceva mai mult de la acesta decât o nouă șansă la viață. Ce-ar fi dacă între pacient și donator s-ar forma o legătură invizibilă ce le-ar permite să aibă acces la amintirile, preferințele sau chiar cunoștințele celuilalt ? Cecelia Ahern pleacă de la această premisă în romanul „Mulțumesc pentru amintiri”, încercând să contureze povestea unei femei ce beneficiază de o transfuzie de sânge, iar odată cu aceasta viața ei se conectează cu cea a unui profesor de artă. Voi cum ați reacționa dacă așa, ca din senin, ați realiza că posedați informații ce până atunci au fost pentru voi doar un mister total?

Joyce Conway locuiește în Dublin și lucrează într-o firmă de imobiliare. Are o viață obișnuită, un soț și un copilaș pe drum. Dar viața ei are să se schimbe radical atunci când suferă un accident nefericit și ajunge în stare gravă la spital. Din păcate pierde copilul și suferă o transfuzie de sânge. Șocul este mare și își pune adânc amprenta asupra stării ei psihice, în ciuda faptului că toți apropiații încearcă să o susțină. În alt colț al orașului, într-un campus universitar, profesorul de artă John Hitchcock este invitat să doneze sânge în scopul unui proiect susținut de o organizație pentru sănătate. Chiar dacă suferă de fobie de ace, în speranța de a impresiona o domnișoară doctor, Sarah Fields, acceptă propunerea, neștiind ce urmări va avea pe viitor. Revenind la Joyce, aceasta, proaspăt întoarsă acasă, decide că viața ei are nevoie de o schimbare radicală și își anunță soțul că vrea să divorțeze. Odată cu această hotărâre ce pare de-a dreptul impulsivă și fără pic de temei în ochii apropiaților, protagonista începe să se comporte ciudat: adoptă o nouă tunsoare, decide să renunțe la dieta vegetariană, vorbește despre locuri în care nu a mai fost niciodată, posedă cunoștințe cu privire la artă și arhitectură și pare să cunoască două limbi străine, latină și italiană. Dar de unde provine această schimbare? Nimeni nu-și poate da seama, nici măcar personajul nostru.

Când ajunge să dea întâmplător peste John, între ei pare să se înfiripe o conexiune inexplicabilă. Cum poate să simtă ceva pentru un străin întâlnit într-un coafor, nici ea nu știe, însă pare să treacă destul de repede peste această întâlnire stranie deoarece își concentrează atenția asupra descoperirii sursei cunoștințelor sale. Când prietenele îi sugerează că originea ar putea să o reprezinte transfuzia, Joyce pleacă într-o aventură ce are ca scop identificarea donatorului, presărată un indicii ce par să fie doar simple coincidențe. În același timp și John încearcă să identifice persoana careia a reușit să-i salveze viața. Chiar dacă amândoi urmăresc același scop și sunt atât de aproape unul de celălalt, drumurile lor intersectându-se destul de des, nu reușesc să facă legătura între fiorii pe care îi simt și magia transplantului. Romanul devine, astfel, un fel de joc de-a șoarecele și pisica. Ce se va întâmpla când vor realiza că răspunsul tuturor întrebărilor a fost chiar sub nasul lor, vă las să descoperiți singuri. Este oare așa de ușor să afli că o persoană din acest univers nemărginit posedă informații dintre cele mai intime din viața ta? Îți va fi teamă sau vei simți că totul s-a întâmplat cu un scop?

„Mulțumesc pentru amintiri” reușește să transpună, prin intermediul poveștii lui Joyce și a lui John, această ipoteză aproape incredibilă conform căreia un trasplant sau o transfuzie de sânge ne poate lega pe viață de donator. Romanul îmbină cu măiestrie umorul și întâmplările ilare, cu o poveste de dragoste aproape incredibilă, genul ală de poveste pe care poți să le-o spui nepoților și la care poate cu toții visăm (bine, mai ales noi, femeile, pentru că suntem mai romantice). Recunosc că m-a atras încă de la primele pagini și a reușit să mă mențină captivată până la ultimele rânduri. Se pare că Cecelia Ahern a găsit rețeta succesului. Nu pot spune decât că recomand cu căldură volumul „Mulțumesc pentru amintiri” tuturor. Nu este o lectură grea, se citește ușor, este captivantă și își va câștiga cu siguranță un loc în sufletul vostru.

Vă las câteva citate ca să vă stârnesc interesul puțin 🙂

Ne grăbim, ne grăbim, ne grăbim. Ne grăbim întruna. Nu avem niciodată timp aici, încercând să ajungem acolo. Ar fi trebuit să fi plecat de aici cu cinci minute mai devreme, ca să ajungem acolo.

Aștept ca obișnuita Zeiță a Suferințelor să-mi ia locul. Să pot lua o mică pauză în timp ce ea oferă obișnuitele comentarii profunde care țin adevărate inchizitorii la mal; să explici pierderea recentă a cuiva ca fiind o călătorie continuă, nu un punct mort, să-i dai ocazia neprețuită de a se întări și a se descoperi, transformând evenimentul tragic în ceva extrem de pozitiv.

Sunt cărări sau poteci pe care oamenii le fac pentru ei (potecile dorinței).

Deci asta faci când totul încetineşte şi minutele care ticăie le simţi mai lungi decât înainte. Nu te grăbeşti. Respiri încet. Deschizi ochii un pic mai mult şi priveşti la toţi şi la toate. Înţelegi totul. Rememorezi poveşti de demult, îţi aminteşti oamenii, timpurile şi ocaziile trecute. Tot ce vezi îţi aminteşte de ceva. Vorbeşti despre lucrurile acelea. Te opreşti şi îţi faci timp să observi acele lucruri şi faci în aşa fel încât lucrurile pe care le observi să conteze. Găseşti răspunsurile pe care nu le-ai ştiut ieri la cuvinte încrucişate. Încetineşti. Nu mai vrei să faci totul acum, în momentul ăsta, în clipa asta. Ţii oamenii în spatele tău pentru că nu-ţi pasă, îi simţi că te calcă pe tocuri, dar menţii pasul. Nu laşi pe nimeni să-ţi dicteze viaţa.

Sursă foto: http://www.librariaeminescu.ro și http://www.all.ro

Be First to Comment

Lasă un răspuns