Ce drăguț este frumușelul acesta!

Odată cu maturizarea începem să devenim sobri, concentrați asupra atingerii unor țeluri și ducem o viață monotonă. Casă, muncă/facultate (pentru unii chiar amândouă) și din nou casă. Cam așa curge timpul. Suntem atât de ocupați încât ajungem să uităm de noi. Chiar dacă viața la oraș este una agitată și ne ține într-un fel în priză, în același timp ne face să fim atât de ocupați încât ne distrage atenția de la lipsurile pe care le avem. Totuși, din când în când, ne întâlnim cu situații care ne scot din monotonia fiecărei zile și ne provoacă să zâmbim nu numai cu fața, ci și cu sufletul. Într-un astfel de moment m-am găsit eu astăzi și m-am gândit să vă povestesc și vouă ce mi-a făcut această zi răcoroasă de octombrie mai frumoasă.

Am avut puțină treabă prin centru și pentru asta a trebuit să fac un drum de vreo 35 de minute cu autobuzul. Dar oricât de mult aș încerca să fac o astfel de călătorie mai puțin plictisitoare ascultând muzică sau citind o carte bună, nu pot spune că reușesc să o scot mereu din monotonie. Totuși, astăzi am avut parte de o surpriză foarte plăcută. Pe drumul de întoarcere, cred că pe la Eroilor, a urcat o fetiță de vreo 4-5 ani împreună cu părinții și cu fratele mai mic de nici un an, din ce am putut eu să-mi dau seama. Puștoaica s-a așezat în spatele meu cu mama ei și a început să vorbească. I-a mers gura tot drumul. A cântat, i-a pus tot felul de întrebări mamei și s-a minunat de ceea ce a văzut pe geam. Când am trecut pe lângă o biserică în curtea căreia era destul de multă lume fetița curioasă a întrebat-o pe mamă:

  • Mami, ce e cu toți oamenii ăștia aici? Ce sărbătoresc?
  • Este o înmormântare, îi răspunde mama. A murit cineva.

După ce s-a chinuit să repete și ea cuvântul înmormântare și în cele din urmă a reușit după mai multe încercări, a revenit cu o altă întrebare.

  • Auzi mami, dar dacă a murit cineva, oamenii aceștia de ce sărbătoresc?

Acea întrebare mi s-a părut atât de curioasă, inocentă, dar în același timp cât se putea de logică încât nu am putut să nu zâmbesc. După ce i-a explicat care era treaba cu îmormântarea, fetița a înțeles și a depășit subiectul. Ca să nu se plictisească a început din nou să cânte și să se joace cu mânuțele fratelui mai mic. Până să cobor însă, puștoaica a mai vorbit despre momentul în care va ajunge fratele ei să meargă, constatând că era încă prea mic să poată face acel lucru și s-a minunat când a văzut un câine îmbrăcat cu o hăinuță, arătându-le entuziasmată patrupedul și părinților. Pe lângă toate astea, ceea ce mi s-a părut extrem de drăguț a fost momentul în care, în timp ce se juca cu fratele ei, i-a spus mamei: „Este foarte drăguț frumușelul acesta!”. My heart literally melted in that moment. Câtă fericire, inocență și iubire se pot găsi într-un corp așa de mic și într-un suflet care încă nu a fost nevoit să cunoască părțile umbrite ale vieții? Este de-a dreptul fascinant. Toată călătoria mea monotonă cu autobuzul tocmai a devenit cel mai frumos moment al zilei de astăzi. Mi-ar plăcea să tot surprind situații asemănătoare în călătoriile mele prin oraș.

Revenind la punctul de plecare, în urma situației de astăzi cu fetița am realizat că uneori noi, oamenii mari, avem nevoie să întâlnim astfel de copii care să ne aducă zâmbetul pe buze și să ne amintească faptul că întotdeauna există o parte frumoasă în orice lucru mărunt. Nu contează că e vorba de vitrina unui magazin pe lângă care am trecut în drumul nostru, un puști care se joacă într-o băltoacă sau un animăluț îmbrăcat haios. Fericirea se găsește oriunde, noi trebuie doar să ne deschidem ochii pentru a o putea vedea. Poate ar trebui să ne lăsăm din când în când pradă copilului din noi și să vedem lumea prin ochii inocenței.

Sursă foto: Pinterest

Be First to Comment

Lasă un răspuns