Dependența de cuvinte

În ultima vreme am luat o pauză de la scris și nu vorbesc acum de redactarea recenziilor, de care încă mă țin chiar dacă acum mă confrunt cu un reading slump teribil, ci mă refer la scrisul acela care te consumă și te provoacă să sapi adânc în catacombele sufletului și minții. Dar se pare că acel „inner spirit” nu poate fi ținut captiv pentru prea mult timp. Simt din nou nevoia să scriu, să eliberez cuvintele din mine. Sunt asemenea unui fitil îmbibat în benzină. E nevoie doar de o scânteie, una cât de mică, pentru a mă face să mă aprind și să mă mistui atât de repede încât, în doar câteva secunde, tot ceea ce știai până acum să se fi transformat în cenușă. Dar când ai acumulat atât de mult înlăuntrul tău, nu ar trebui să-ți fie frică să declașezi incediul? Oare voi mai putea să mă opresc sau mă voi consuma în totalitate și nu voi mai rămâne cu nimic? Dacă îmi voi termina cuvintele și voi rămâne mută într-o lume în care vorbele contează?

Am nevoie să folosesc un fel de cuțitaș imaginar cu ajutorul căruia să fac o incizie mică, aproape insesizabilă, chiar paralelă cu inima. Atât și nimic mai mult. Pe acolo o să poată ieși rânduri, rânduri toate sentimetele mele contradictorii, incertitudinile și dorințele cele mai profunde. Doar așa voi putea controla gândurile de cerneală și nu mă voi pierde pe mine într-o călătorie introspectivă fără obiectiv concret. Voi simți din nou fiorii pasiunii ce-mi vor  străbate fiecare porțiune din piele și îmi vor readuce echilibrul. Îmi voi lăsa din nou sufletul în mâinele cuvintelor pentru a-și face magia și a-l vindeca de rănile pe care amintirile încă le mențin necicatrizate.

Simt parfumul amintirilor arse,

Urme de cenușă pe un suflet gol,

Îmi stau mărturie gânduri ce se dau rostogol.

Mintea-mi e inundată de-o mare a absurdului,

Tulbure, dar atât de tăcută,

Vie, dar parcă pierdută,

Ce-i aduce sufletului leacul amurgului.

Be First to Comment

Lasă un răspuns